Pierderile comunicate oficial au atins 1.570 victime si 11.300 rãniti, pierderi economice de 2 miliarde dolari, din care pierderi directe 1,68 miliarde dolari; pierderile indirecte au fost de ordinul 364,7 - 1.175 milioane dolari.
S-a estimat cã 60% din pierderi au fost în domeniul locuintelor.
Capitala a avut cel mai mult de suferit: 1.424 persoane decedate si pierderi de 1,6 miliarde dolari.
Ca tânar reporter la „Informatia Bucurestiului” am avut prilejul de a fi martorul nemijlocit a ceea ce s-a întâmplat în secundele tragice ale zilei de 4 martie 1977, dar si în zilele care au urmat si care au marcat un emotionant interval de solidaritate umana.
Cele câteva însemnari pe care le prezint acum au facut parte din volumul "Secunde tragice, zile eroice”, aparut – performanta uimitoare în acele vremuri – la mai putin de doua luni de la evenimente, adunând laolalta marturii ale jurnalistilor care s-au aflat atunci în prima linie a eforturilor de salvare si de reconstructie.
(Octavian Andronic)
UN "CANTEC..."
În ziua de 10 februarie, micutul Andrei-Claudiu împlinea importanta vîrsta de un an. Momentul se cerea celebrat cu toata seriozitatea.
Drept care au "fost "invitati" nasii — familia Giroveanu si fratele, Stefan Badea, împreuna cu sotia.
"A fost adus tortul cu o singura luminare, dar Andrei-Claudiu nu a vrut nici în ruptul capului sa sufle în ea.
Apoi —conform traditiei — i s-a pus în fata o tavita pe care erau mai multe obiecte: o carte un stilou, o bratara, un aparat de fotografiat...
Acela pe care sarbatoritul ar fi pus mîna urma sa fie un indiciu referitor la viitoarea profesie a celui mai tînar membru al familiei Smeu-Badea.
Dar, spre surprinderea tuturor, Andrei-Claudiu nu a vrut sa atinga nimic, izbucnind în hohote de plîns...
Nici o luna mai tîrziu, în seara zilei de 4 martie întreaga familie se gasea acasa.
Era ora la care cei mici — Andrei-Claudiu si Traian trebuiau sa se culce.
Sotul, Traian Smeu, care terminase de nici o luna cea de-a doua facultate, luându-si diploma de inginer si trebuia sa se prezinte peste cîteva zile la post, undeva în jurul Bucurestiului, rasfoia un volum de specialitate, în sufragerie.
Doina Badea, în bucatarie, îsi pregatea tocmai o cafea, rememorînd întîmplarile acelei zile.
De dimineata, înregistrase în studiourile televiziunii un film folcloric, pregatit pentru a fi trimis unui post de peste hotare.
Apoi, un drum pe la teatru, la "Tanase", unde urma sa se angajeze în curînd si cu care urma sa plece în turneu în Belgia.
O scurta repetitie, cu cîteva melodii noi, apoi, acasa, grijile zilnice cu cei doi copii.
Caci Doina era o mama fericita, îsi iubea cei doi copii mai mult decît orice pe lume.
Poate mai mult decît cîntecul.
Trecu în dormitor si îi privi cum dormeau.
Apoi se uita la ceas.
Era ora 9 si 20 de minute.
La ora 10 trebuia sa fie la "Cina", unde sustinea în fiecare seara cîte un scurt recital.
Ar fi trebuit sa înceapa sa se îmbrace.
Se reîntoarse în bucatarie, sa-si termine cafeaua.
Nu apuca sa-si aprinda o tigara, cînd mica bucatarie a artamentului de la etajul 8 al cladirii din str.
Bibliotecii începu sa se clatine.
Cafeaua se varsa pe fata de masa, iar din rafturi începura sa curga vase, farfurii, transformîndu-se în tandari.
Primul sau gînd se îndrepta catre copii.
Izbita dintr-un perete în altul, nu mai putea sa iasa si mai apuca sa vada, uluita, cum apartamentul începe sa se dezagrege, cu senzatia pe care o ai cînd cobori cu un lift mult prea rapid...
E posibil ca lucrurile sa se fi petrecut astfel.
În a sasea zi, printre darîmaturi au fost descoperite resturile apartamentului de la etajul 8.
Intr-o parte a fost gasit, zdrobit, corpul sotului, Traian Smeu, tinîndu-1 în brate, acoperit cu trupul sau, pe mezin...
Copilul cel mare a fost gasit, de asemenea, fara viata, într-o alta parte.
La fel si Doina.
Împlinise de curînd 37 de ani, vîrsta deplinei maturitati artistice.
Se nascuse în anul în care focarul vrîncean tresarise la fel de dureros si dramatic...
ULTIMA SEARA LA "CONTINENTAL".
La ora 21,15 — ora mult prea "matinala" — "Continentalul" avea un singur client, un cetatean din Giurgiu, care obisnuia, cu prilejul deplasarilor pe care le facea în Capitala, sa se abata, seara, pe la acest local.
Asa s-a întîmplat si în acea zi de vineri.
S-a asezat la o masa, sub balconul din fundul salii.
Era putin cam obosit dupa alergatura de peste zi, si cam flamînd.
Asa ca a comandat ceva de mîncare si, în asteptare, si-a aprins o tigara rasfoind "Lumea" de ieri, pînâ în dreptul unui articol care vorbea despre cutremure.
Un magnetofon cînta în surdina, iar chelnerii îsi aruncau plictisiti privirile peste sala pustie. Sus, la balcon, Sorin Crainic, care venise pentru ceîteva minute sa-si vada prietenul, pe Florin, picollo la acest bar, ar fi vrut sa bea o cafea.
Prompt, Florin sosi cu doua cafele aburinde si se asezara amîndoi la o masa, în semiobscuritatea balconului.
Sorin, muncitor la "Electromagnetica" avea o întîlnire cu prietena lui la noua si jumatate.
Timp berechet sa-si soarba cafeaua.
Petre Oniga, seful de sala, facu un ultim control al tinutei personalului.
Era putin cam suparat.
Baietii din formatia muzicala iar întîrziau.
Noroc ca nu erau prea multi clienti...
Sandu "Englezu" — pe numele sau Stanescu Alexandru — unul dintre cei mai stilati chelneri, în al carui ,,raion" poposeau, de regula, cei care-1 cunosteau si-i pretuiau serviciile, privea niste discuri pe care tocmai le împrumutase de la un prieten.
Mâine dimineata avea sa le asculte...
Barmanul Vasile Nazarie tocmai terminase de aranjat în vitrina sticlele cu etichete viu colorate.
Îsi privi ceasul.
Era "21 si 21".
Suna telefonul.
Cineva se duse sa raspunda, dar nu apuca.
Sala începu sa trepideze, sticlele sa joace periculos pe rafturi, iar magnetofonul distorsiona pe un "bye, baby-bye”.
Luminile clipira si, nauciti, cîtiva mai putura sa vada cum balconul se prabuseste în fundul salii, peste singura masa ocupata, antrenînd-o si pe cea de deasupra, cu cei doi baieti..
O bezna compacta învalui sala, unde totul trosnea si gemea.
Cei aflati în hol se repezira spre scari, unde de asemenea, din tavan începuse sa curga moloz si bucati de caramida.
Barmanul Nazarie se repezi din sala spre balcon, de unde, îngrozit, simti cum îi fuge pamîntul de sub picioare. oniga simti o lovitura în crestetul capului si se prabusi pe scari; noi lovituri, apoi molozul care îl acoperea...
Sandu Englezu fu si el lovit de o bucata mare de tencuiala care-i fractura clavicula.
Reusi sa iasa afara tocmai în momentul în care scarile erau blocate de masa de darîmaturi ce venea de sus...Afara, infernul nu era mai putin terifiant.
Uluiti, vazura ca în locul blocului cu 8 etaje de deasupra barului nu mai era decît o masa informa de ruine, înconjurata de un nor de praf.
Constatara ca erau cu totii, în afara de oniga, de barman, de picollo si prietenul sau si de clientul din Giurgiu...
Pe scari, acelasi întuneric. oniga îsi reveni si ducînd mîna la cap dadu de un loc dureros si îsi simti degetele muiate într-un lichid cleios.
Striga.
Nici un raspuns.
De sus, cadeau în rastimpuri bucati de moloz.
Picioarele îi erau blocate sub darîmaturi.
Dupa un timp — nici el nu stia cît — reusi sa iasa de sub mormanul de tencuiala si caramizi. Orbecai sus, pe scari, dar îsi dadu seama ca iesirea îi era blocata.
Coborî si, în aceeasi bezna — cunostea localul si cu ochii închisi — se îndrepta spre iesirea de serviciu.
Ajunse la ea cu greu si la fel de greu se trezi si el afara.
Speriati — era plin de sînge, pe fata si pe haina — cei din jur îl urcara în prima masina care îl duse spre spital.
Dupa doua ore, bandajat, era din nou în fata barului, sau a ceea ce fusese barul. Iesise afara, pîna la urma, prin chepengul de marfuri, si barmanul Nazarie, nevatamat.
Iar Sandu se afla deja în drum spre spital.
Lipseau trei persoane : Florin, picollo, Sorin, prietenul lui, si clientul din Giurgiu...
Iar în bar nu se mai putea ajunge pe nicaieri.
Incepu o asteptare îngrojorata, care avea sa dureze unsprezece zile.
O STICLA, PAHARELE...
Pe la ora 8,30 din seara, "nea Tomita" coborî din aparamentul sau, de la etajul II, pîna jos, în catacomba", la "Continental", unde ceru baietilor doua sticle de apa minerala.
Era de-al casei, iubit de toata lumea si patru cheleneri se repezira, deodata, spre magazie, sa-i împlineasca dorinta.
Era o figura, nea Tomita, cu claia sa de par cret, cu centura lata, cu catarama, sub burta, cu ghetele lui de cow-boy.
Avea un musafir — pe Andu Bocanet, regizorul —o sticla de "Johnny Walker" neatinsa si, în fata, o seara întreaga de discutii despre ale filmului.
Urca scarile cu sticlele în brate, fluierînd usor si în usa îl întîmpina bucuros, dînd din coada, caraghiosul sau catel, la care toata lumea stia ca tine extrem de mult.
Sticla plina ochi cu lichidul galbui statea pe un colt al mesei din sufragerie. Andu, într-un fotoliu, fredona o melodie care le era amîndurora extrem de familiara — una din temele muzicale ale filmului "Gloria nu cînta", terminat recent.
Primul lung metraj, regizat de Andu care, dupa show-urile de pe micul ecran si dupa musicalurile facute cu revista din Deva si cu teatrul "Nottara", hotarîse sa faca pasul decisiv în cea de-a saptea arta.
Si al carui protagonist era — se întelege — vechiul si bunul lui prieten, Toma Caragiu, actorul pe care-1 considera, nu fara temei, ca pe unul dintre cei mai straluciti slujitori ai teatrului românesc.
Amândoi, ca de altfel întreaga echipa, lucrasera cu o placere nemaipomenita acest film, iar acum se simteau framîntati de o stranie neliniste.
Erau convinsi ca iesise un lucru bun, dar, pîna la proba contrarie...
Erau singuri, cu catelul si cu sticla, în întregul apartament.
Elena era plecata din Bucuresti.
Si hotarîsera ca în seara aceasta sa puna la cale, în linii mari, planul de bataie al unui nou film, a carui idee Bocanet o "clocea" deja, de cîtava vreme.
Soneria de la intrare îsi facu auzit clopotelul si actorul se duse sa vada cine e.
De partea cealalta, zîmbitor, se afla unul din prietenii sai, pe nume Nicolae Susan, împreuna cu o fata, o tînara frumoasa.
Stia ca trebuie sa soseasca, îsi anuntase vizita — Nicu venea sa-1 roage pe "nea Tomita" sa-i fie nas la apropiata nunta —dar îl astepta dupa zece.
-Am rezolvat mai repede treburile celalalte, îl anunta noul sosit.
Intrara în camera, se facura prezentarile de rigoare.
Actorul mai scoase doua pahare din vitrina si, cu un zîmbet în coltul gurii, apuca în mîna sticla, desfacu cu atentie dopul, turna în pahare.
Lumina juca deodata în pahare, instinctiv ridicara ochii spre tavan, unde lampa începuse un dans ciudat.
Intreaga casa se zgudui si cineva spuse:
E de rau.
Afara!
Catelul scheuna jalnic la usa.
Într-acolo se îndreptara, cu gînd de fuga.
Brusc se facu întuneric, dar apucara sa ajunga pe scari, unde, cu un huruit sinistru, întreaga masa a cladirii începu sa se dezagrege.
Dupa aceea, pentru toti patru, nu mai fu nimic...
IN STRADA BIBLIOTECII s-a prabusit, o data cu blocul "Continental", un altul, cu vreo zece etaje.
Bloc impunator, cu scari largi, placate cu marmura si cu o alura, mai înainte de toate, solida.
Ii calcasem pragul de cîteva ori, ultima data în urma cu vreo trei ani, cînd maestrul Gheorghe Dumitrescu îmi acordase un interviu, înaintea unei premiere lirice, tocmai atunci pusa în scena la Opera Româna.
Am stat de vorba într-o sufragerie larga, plina de carti, în fata unei excelente cafele pregatite de sotia sa.
Din camera alaturata, razbateau sunetele pianului, la care Tudor, fiul compozitorului, elev la Liceul de muzica, îsi facea exercitiile zilnice.
Am pastrat în memorie, cu placere, atmosfera calma, distinsa, a acestei locuinte, dominata, deopotriva, de dragostea pentru muzica si cea aproape fara limite, pe care acesti doi parinti, o purtau fiului lor.
Un fiu al carui talent interpretativ iesit din comun promitea o stralucita continuare a traditiei muzicale a familiei Dumitrescu.
Cînd am revenit, a doua zi dupa dezastru, în strada Bibliotecii, din impunatorul bloc nu mai ramasese decît acea masa informa de sfarîmaturi care punctase dureros marile bulevarde ale Bucurestiului.
Instantaneu, în minte mi-a revenit imaginea sufrageriei spatioase, pline de carti si sunetul pianului...
Am aflat aproape imediat: din fericire, sotii Dumitrescu nu se aflau aseara acasa.
Din nenorocire, acasa se afla Tudor...
In ziua urmatoare, pe la prînz, cele cîteva carti de muzica si partituri gasite la nivelul la care se ajunsese cu degajarea resturilor, au semnalat apropierea de ceea ce fusese apartamentul familiei Dumitrescu.
Lînga grilajul Muzeului de Istorie al Municipiului s-a format, curînd, un morman de carti si partituri lînga care, cu figurile împietrite, cei doi parinti asteptau, cu privirile atintite asupra ruinelor.
Dincolo de zgomotul surd si continuu al excavatoarelor, se simtea o tacere înghetata. Dintre un planseu de beton si ceea ce a fost un pian, este scos cu grija un corp lipsit de viata. Pe o targa, este transportat spre prima ambulanta.
Lînga mormanul de carti, cei doi parinti traiesc prabusirea tuturor sperantelor.
In aceeasi tacere, cu lacrimile siroind pe obraji, se urca în ambulanta, alaturi de fiul lor.
Mama, cu privirile fixe, în gol, nu reuseste sa spuna decît, si parca doar pentru ea: "Sîmbata avea concert..."
Masina pleaca, lasînd descoperit mormanul de carti dureros contorsionate, deasupra caruia o unda de vînt face sa adie filele unui volum intitulat "Histoire de la musique"...
DUMINICA, 6 MARTIE ora 12.
Calea Victoriei este blocata înca de ruinele blocului în care fusese cofetaria "Nestor".
Complet renovata, aceasta urma sa se redeschida peste o saptamîna.
Iar în cladirea de alaturi se efectuau, de peste un an de zile, ample lucrari de amenajare.
Caci, spre finele anului, aceasta ar fi trebuit sa gazduiasca un elegant hotel.
Nu a mai ramas însa decît scheletul descarnat al structurilor, lasînd privirilor jumatati de încaperi cu un aer vag indecent.
Îl întîlnim, printre cei care se ocupa de pastrarea ordinii, pentru ca lucrarile sa se poata desfasura cu maximum de viteza, pe maiorul Vasile Aldea de la circumscriptia a doua de Militie.
Ne conduce, în partea din stînga a cladirii.
"Aici, la scari, s-ar putea sa existe supravietuitori. Ii cautam".
Si, într-adevar, dupa vreo ora, cîtiva muncitori, intrati pentru a scoate marfuri din subsolul magazinului de confectii de pe colt, aud niste zgomote.
Sapa un tunel printre darîmaturi pîna în dreptul unei usi.
Sînt, într-adevar, patru oameni, blocati pe un spatiu îngust, între doua plansee de beton si usa amintita.
Intram si noi în tunel si, lînga usa, reusim sa vorbim cu cei sechestrati de ruine :
"Sîntem bine, deocamdata.
Scoateti-ne de aici!".
Treaba dificila.
Trei specialisti — ing. Gabriel Marinescu si muncitorii Agapciuc Nicolae si Nicolae Butnaru, de la santierul 11 C.F.R. —, carora li s-a adaugat ing. C. Popa, director adjunct al "Metroului", studiaza posibilitatile de salvare.
Orice miscare a usii poate antrena noi prabusiri.
Unica solutie este executarea unui orificiu, cu grija, în usa de lemn.
Se încearca cu o bormasina.
,,Opriti!" se aude dinauntru.
Vibratiile fac sa cada bucati de moloz de deasupra. ,,Va e sete ? Va e foame ?"
Un singur raspuns :
"Nu vrem nimic. Scoateti-ne afara !".
Patru ore de încercare, de eforturi deosebite, într-un spatiu minim, nesigur.
Ora 17,15. Cu rasuflarea taiata, cei de afara asteapta.
E o liniste de-a dreptul dureroasa.
Pentru mai multa siguranta, s-a oprit si lucrul utilajelor grele.
Intre timp, radioul a difuzat stirea existentei supravietuitorilor si au aparut corespondentii de presa straini si reporterii de film si televiziune.
Si, în fine, un suspin de usurare.
Doi oameni, plini de praf, ajuta sa iasa la lumina pe primul dintre cei patru , o femeie în vîrsta, Ioana Milanovici.
O ambulanta demareaza cu viteza spre spital. In interval de o jumatate de ora sînt scosi, pe rînd, pictorul Nicolae Stanciu, Marin Milanovici si Marieta Stefancu, care, dupa ce primesc primele îngrijiri, sînt si ei transportati de urgenta la spital...
Dupa doua zile, în vizita la Spitalul Militar Central, ne reîntîlnim cu cei patru.
"Au o stare generala buna", ne încredinteaza medicii.
Pe Nicolae Stanciu îl gasim cu ziarul în mîna, citind reportajul propriei sale salvari.
"Locuiam cu totii într-un apartament de la etajul I. In momentul cutremurului, ne-am repezit pe scari. Si le-am simtit cum pleaca cu noi, afundîndu-se. Cînd ne-am revenit, ne aflam în bezna, într-un spatiu îngust care nu ne permitea decît sa stam ghemuiti". 44 de ore în aceasta pozitie si cu groaza permanenta a unei noi prabusiri.
"Marieta gasise un ciob de sticla. I l-am cerut. Nu voiam sa mor strivit. As fi preferat sa-mi tai venele. N-a vrut sa mi-l dea. Ea ne-a salvat, îmbarbatîndu-ne tot timpul, vorbind cu noi. Apoi am auzit zgomote si voci. Am început sa strigam. Alternam speranta cu deznadejdea, mai ales ca datorita lucrului de afara, placile se deplasasera, începînd sa ne strînga ca într-un cleste. Cred ca am murit acolo, între darîmaturi, de o mie de ori..."
DE DOUA ZILE, cu privirile atintite asupra infernalei alcatuiri de beton si fiare contorsionate, sotia actorului Toma Caragiu parcurge absenta, pentru a nu stiu cîta oara, cei cîtiva pasi din fata a ceea ce fusese caminul lor.
Apartamentul de la etajul doi este pe jumatate întreg.
Cealalta jumatate a fost antrenata de caderea bezmetica a celor opt etaje.
Militarii care au reusit sa intre pe balcon, cu scara pompierilor, au gasit în sufragerie, pe masa, o sticla de whisky si patru pahare pline, neatinse.
Ar fi putut sa para ca nu s-a întîmplat nimic daca, dincolo de hol, apartamentul nu ar fi fost sectionat, parca, de o imensa ghilotina.
Deasupra, pe ruine, oameni în uniforme încearca sa degaje pe cei aflati sub darîmaturi. Utilajele grele — excavatoare si buldozere — îsi fac trista datorie cu o minutie de-a dreptul artizanala.
Printre ruine sînt oameni, unii dintre ei în viata.
Cîtiva au si fost, deja, salvati.
Actrita asteapta si tace. Ii este greu sa-si desclesteze dintii.
Sînt multi cei care se apropie cu precautie de ea, încearca sa-i vorbeasca.
Sa o încurajeze.
"Sîntem siguri ca-1 vom gasi pe Toma, întreg si nevatamat."
Ea tace si teapta.
Si timpul trece cumplit de încet...
Deodata, rumoare!
De sub cupa unui excavator apare o mogîldeata rosiatica, cu botisor ascutit ca de vulpe.
Se aud exclamatii: este cîinele lui Toma!
Mica vietate, care a supravietuit cataclismului, este luata cu grija.
E nevatamata.
Cineva o duce în cabina unei "Salvari", care asteapta cu motorul mergînd...
Mai trec cîteva zile.
Intr-un colt, dinspre Ministerul Comertului Exterior, s-a format, de cîteva zile, un grup care asteapta, de asemenea în tacere.
Si în fiecare zi.
Printre ei, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Dem Radulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan...
Reusesc sa intre, în fiecare zi, prin cordonul de paza din jurul ruinelor, gratie respectului mut pe care cei în uniforma îl poarta meseriei lor si Actorului, sperînd si ei ca poate, astazi, îl vor smulge ruinelor pe Toma.
Joi, a sasea zi de la dezastru, tabloul este aproape neschimbat.
In dreptul locului unde ar fi trebuit sa se afle scârile, aceasta speranta transformata în sumbra capcana, lucreaza acum cascadorii.
Este ora 13.
Intr-o liniste coplesitoare —excavatoarele si-au oprit si ele pentru un timp lucrul — de sub o placa de beton este scos cu grija un trup inert.
Linistea devine si mai apasatoare în timp ce, pe o targa, este coborît, de pe aceasta
tragica Golgota. ,,E Andu" — se aude o exclamatie dureroasa.
Dupa o jumatate de ora, din acelasi loc, este degajat un alt corp, la fel de lipsit de viata. Claia de par cret, grizonat de praful molozului, nu lasa nici un dubiu.
El este.
Si deodata, toate sperantele, nutrite tainic zile în sir, se naruie asemenea edificiului-cimitir. Actorul nu mai este !
O "Salvare" — inutila denumire — îl poarta pe ultimul sau drum, cel fara întoarcere, pe acela care a fost, în oricare dintre rolurile sale, TOMA CARAGIU.
A doua zi dimineata în chenare discrete, la "Mica publicitate", Consiliul Culturii si al Educatiei Socialiste "anunta cu nespusa durere moartea tragica, în cutremurul de la 4 martie, a popularului actor Toma Caragiu — slujitor de frunte al teatrului românesc".
În aceeasi zi, cîteva mii de oameni sînt prezenti la Bellu, unde Actorul, desfacut din strînsoarea mortala a ruinelor, este reîncredintat pamîntului...
LEGATURA CU VIATA.
Este 12 martie, au trecut 8 zile din acel teribil 4 martie, si sperantele de a mai gasi supravietuitori se scurg picatura cu picatura. ("La Agadîr, recordul de supravietuire a fost de 9 zile" — ne spusese un medic, si iata, ne apropiam de acest prag considerat ca limita).
Dar nu.
Iata, la blocul din strada Alexandru Sahia se aud semnale.
Se cauta intens, se sapa tuneluri dupa tuneluri, si dupa ore de munca încordata, o voce este auzita clar, "Sînt aici".
E o femeie, îsi comunica numele, Elena Enache. In strada — sora ei, care de zile si nopti nu si-a pierdut speranta.
Miraculos, cele aproape 190 de ore de claustrare printre ruine, n-au atins si viata Elenei Enache.
Care furnizeaza o prima si foarte însemnata explicatie a modului în care a reusit sa supravietuiasca cele 8 zile: a avut un spatiu relativ mare, în care putut sa se miste, si, mai ales, în preajma ei a ramas teafar tranzistorul.
Cu ajutorul caruia a tinut în permanenta legatura cu viata ("Cu pamîntul", glumeste aceasta), cu oamenii.
A aflat ca se lucreaza peste tot pentru alvarea de vieti, a aflat ca se lupta si la blocul ei.
Un suport moral ce a sustinut-o pe profesoara Elena Enache, astazi în afara de pericol.
TRECUT DE MIEZUL NOPTII.
Este trecut de miezul noptii si aici, în str.Tudor Arghezi nr. 1, o adresa care, de fapt, de vineri seara nu mai exista, lupta cu ruinele nu a încetat nici un moment.
La lumina reflectoarelor puternice, puse la dispozitie de catre "România-Film", ca si utilaje continua sa caute, sa degajeze locul, sa descopere eventuali supravietuitori.
Desi, dupa peste 120 de ore, acest lucru este putin plauzibil.
Este si o noapte extrem de friguroasa...
Sus, deasupra darîmaturilor, un tînar, în uniforma garzilor patriotice, cauta, dînd cu atentie la o parte fiecare caramida.
"Este aici de trei zile. Nu s-a odihnit nici macar o jumatate de ora"— îmi spune Ioan Furir, primul vicepresedinte al Sectorului 2, aflat si el aici cam de tot atîta timp.
"Îl cheama Dan Iosif, e muncitor la întreprinderea de calculatoare. A spus ca nu va pleca sa se odihneasca decît dupa ce va salva un om".
Si, iata, se pare ca nobila, emotionanta dorinta a lui Dan Iosif este pe cale sa se împlineasca.
"Opriti motoarele" striga el. "Aici este cineva".
Motoarele se opresc si, cu totii încremesc în asteptare.
Trec ore si printre ruine Dan si-a croit un fel de tunel pîna la locul de unde se auzi sera zgomote.
"Traieste!" striga el fericit.
Traieste!
Este o fata.
Dupa 128 de ore de infern mai are puterea sa vorbeasca.
Printr-un orificiu i se da sa bea ceai.
I se da si glucoza.
Dan, ajutat acum de o echipa de mineri din Filipestii de Padure, continua, cu greu, sa desfaca, bucata cu bucata, închisoarea de fier si beton care o tine prizoniera pe Livia.
Caci supravietuitoarea se numeste Livia Negoiescu.
"Vineri am împlinit 22 de ani" spune ea, în timp ce cu o mîna, eliberata, tine lanterna la lumina careia lucreaza Dan.
Si continua "Venisem, împreuna cu cîtiva prieteni, la un alt prieten care locuia la etajul VII. Adusesem o sticla de vin. Nu am apucat sa o deschidem, ca totul a început sa se prabuseasca. Prietenul meu, aflat pe aici pe undeva, a murit dupa doua zile de chinuri. Am fost sigura ca voi fi salvata. De doua zile va aud".
Degajarea continua anevoios.
Livia continua, febril parca, sa vorbeasca.
"La vara voiam sa dau examen de admitere la medicina. Acum nu cred ca am sa mai pot..".
"Nici nu te gîndi — replica prompt Dan. Daca ai reusit la examenul asta, al vietii, nu se poate sa nu reusesti si acolo".
În ajutor soseste si cascadorul Teodor Stavru care patrunde pîna la Livia, îi deschide drumul spre aer, spre viata.
Este ora 5 dimineata si, dupa mai bine de 4 ore, Livia este scoasa de sub darîmaturi.
Peste zece minute se afla deja la Spitalul Militar Central.
Unde revenim si noi, pe la ora 10.
Avem surpriza sa o regasim în patul alaturat de cel al Marinei Stanca.
"Ea este o adevarata eroina", ne spune Marina.
"A rezistat atîta timp si stînd în frig, pe ciment. Eu macar am stat pe parchet..."
Livia este, însa — firesc — obosita. Nu mai reuseste decît sa spuna:
"Sînt nespus de fericita. Parca m-am nascut din nou..."
Si priveste spre noptiera pe care se afla o... sticla de vin!
Da, sticla pe care, în seara de 4, cînd împlinea 22 de ani, n-a mai reusit sa o desfaca.
Sticla care, ca si ea, a rezistat miraculos cataclismului...
MARÅ¢I, 15 MARTIE.
A unsprezecea zi dupa cataclism.
Marea majoritate a ranilor pricinuite de seism în trupul orasului au fost bandajate cu cenusiul pamîntului reavan.
Hecatombele în care fusesera transformate cîteva zeci de blocuri au fost degajate cu migala sperantei de a smulge teribilelor forte ale naturii dezlantuite ilogic alte si alte vieti.
Tristul si nedoritul record al supravietuirii parea de acum definitiv si apartinea, fara dubiu, profesoarei Elena Enache — 187 de ore sub ruinele fostului imobil din str. Alexandru Sahia nr. 58.
De altfel, singurul loc unde s-ar mai putea produce un miracol este fostul bloc Continental. Tanchistii încearca sa smulga un stîlp enorm de beton din fundatia cladirii.
Singurul loc pe unde s-ar putea ajunge la planseul prabusit al barului.
Grupul celor care asteapta s-a rarit.
Mircea Ionescu, responsabilul barului, aflat si el aici de cîteva zile si nopti si ceilalti lucratori — seful de sala oniga, purtînd înca un bandaj ca un turban, si Alexandru Stanescu, cu umarul stîng în gips — asteapta.
Intre timp, au reusit sa salveze o mare parte din marfurile aflate înauntru, limitînd paguba la doar cîteva zeci de mii de lei.
Dar, mai înainte de toate, vor sa stie ce s-a întîmplat cu cei trei care n-au mai apucat sa iasa.
Florin, Sorin si clientul din Giurgiu.
Recunosc o alta silueta, care, din seara de 4 martie nu a parasit aproape nici o clipa tragicul santier.
Mama lui Sorin —Viorica Crainic.
Este singura care mai spera.
Inima ei de mama îi spune ca nu se poate ca Sorin al ei sa nu mai fie.
S-a agatat cu disperare de aceasta speranta si asteapta.
Vineri, 13 martie, dupa opt zile, cînd se credea ca nimic nu se mai poate face si utilajele grele se pregateau sa paraseasca acest loc, luîndu-si inima în dinti, s-a apropiat de tovarasul Nicolae Ceausescu, care inspecta din nou aceasta zona.
Echipele de salvare îsi oprisera lucrul. Muntele de moloz fusese complet înlaturat.
Secretarul General al partidului a dispus continuarea actiunilor de cautare si salvare. Munca trudnica si atenta a fost reluata.
Si în urmatoarea zi.
Cu toate ca nici cele mai optimiste prognoze nu mai acordau vreo sansa celor de sub imensul planseu de beton.
Se stia ca cea mai îndelungata supravietuire fusese înregistrata de literatura de specialitate, la Agadîr, în Maroc : noua zile.
Or, trecusera deja unsprezece nopti.
Este ora 8, o dimineata racoroasa, ochii generalului sînt si mai rosii, iar vocea i-a fost complet înecata de oboseala si de nenumaratele pachete de tigari fumate una dupa alta. Cînd, deodata, toata lumea încremeneste.
Masinile au tacut. Locotenentului Viorel Tascau i s-a parut — sa fie o simpla parere — ca sub moloz s-a miscat ceva...
Ora 8,10. Incepe o înaintare emotionanta si precauta.
Sergentul Iosif Albusel începe sa sape un tunel. Striga :
"E cineva acolo ?" Si, de sub darîmaturi se aude uluitor si incredibil, raspunsul :
"Sînt un om din seara de 4..."
Dupa alte cîteva minute care se tîrasc infernal de încet pe cadranele ceasurilor, este scos la suprafata ultimul supravietuitor al cutremurului.
"Sorin !" — se aude un strigat în care durerea se amesteca cu bucuria.
E strigatul mamei. I
n drum spre ambulanta, acesta mai poate sa rosteasca :
"Fii linistita, mama.Nu am nimic. Numai de aer am nevoie".
Ora 9,04.
Din nou la Spitalul Militar Central, salonul 8, la reanimare.
Medicul Ana Maria Soroceanu, ne spune:
"E într-o stare neasteptat de buna, dupa atîtea zile de cumplita claustrare, fara hrana si fara apa. Caz unic în analele medicinei".
Dupa 251 de ore, Sorin Crainic a revenit, din bezna catastrofei, la lumina vietii.
IN PRIMA BANCA.
Spitalul Militar Central.
Zi obisnuita de vizita.
Duminica.
S-au scurs 16 zile de la terifianta seara în care mama natura ne-a reamintit printr-o dureroasa zvîrcolire, ca în ea exista înca latente acele forte irationale pe care vointa omeneasca nu le poate supune.
Culoare si saloane cunoscute, revazute de nenumarate ori în ultimele zile. Locul în care eroismul a împrumutat tonalitatea imaculata a halatelor datatoare de viata, de speranta.
Primul drum îl facem spre salonul de terapie intensiva, unde medicul Traian Bandila si colaboratorii sai s-au angajat într-o cursa disperata pentru supravietuire.
O cursa care a dovedit ca vointa de a trai este, uneori, mai puternica decît orice calcul rece, stiintific. Dupa acele calcule, dupa studiul cazurilor existente îl literatura de specialitate, cîtiva dintre pacientii acestui salon nu ar fi putut sa se afle în viata.
Sorin Crainic nu ar mai fi putut, ieri, sa urmareasca, la televizor, meciul dintre Steaua si Universitatea Craiova, pentu simplul motiv ca organismul omenesc nu poate rezista unsprezece zile fara apa. Nu ar fi putut sa se bucure de victoria "Stelei" pentru ca, dupa 11 zile, sentimentele ar fi trebuit deja sa paraseasca adapostul inospitalier al unui trup care si-a încetat functiunile vitale.
Totusi, Sorin e bine. In acelasi limbaj de specialitate starea lui actuala se încadreaza în ceea ce se numeste "depasirea riscului unui blocaj renal".
Corectarea deshidratarii.
Tensiunea buna". Sorin se ridica din pat, umbla, converseaza cu usurinta.
Fata însa i se întuneca atunci cînd vrem sa revenim la durerosul subiect al zilei de 4.
Îl întelegem. Livia Negoescu a fost mutata, de putin timp, într-o rezerva speciala.
Nu-i mai recunoastem figura — pe atunci supta, brazdata de zgîrieturi — din dimineata zilei în care Dan Iosif o reîntorcea pe drumul vietii, de sub darîmaturile blocului din str. Alexandru Sahia 1—3.
Pe noptiera, un vraf de scrisori si telegrame.
Scrisori si telegrame de felicitare.
Pentru cei 22 de ani împliniti pe data de 4 martie.
Pentru renasterea de dupa cele 128 de ore de cosmar.
"Sînt multe scrisori. Pe cei mai multi dintre autorii lor nu-i cunosc. Sînt însa fericita, nespus de fericita sa stiu ca atîtea inimi bat alaturi de a mea. In vinerea aceea... Da. M-am sculat de dimineata. M-am gîndit la noul an adaugat vietii mele. M-am gîndit la examenele care ma asteapta în vara si pe care eram hotarîta sa le iau. Acolo, sub ruine, a fost, practic, lucrul pe care-1 regretam cel mai mult.. Era ca un pariu cu mine însami pe care ceva absurd ma împiedica sa-1 cîstig. Zilele petrecute aici, extraordinara grija a oamenilor în alb, m-au hotarît: voi face totul, voi învata zi si noapte. Vreau sa-mi platesc, ca medic, datoria de viata pe care o am fata de cei care m-au salvat".
Pe profesoara Elena Enache am revazut-o tot într-o rezerva.
Dar nu singura.
Ci înconjurata de o droaie de copii.
Fostii sai elevi, veniti cu flori.
Cu florile proaspete ale acestui început de primavara.
Si de viata.
Cu ochii umezi, Elena Enache, emotionata, reuseste cu greu sa-si adune, sa-si ordoneze impresiile.
Revine tot mai des la fotografiile de familie, ale celor dragi, pe care ni le arata.
Ele si vestile pe care i le dadea micul tranzistor, scapat si el ca prin minune fara a fi strivit, au tinut-o în viata 157 de ore, interval de timp la fel de incredibil.
"N-o sa ma dau batuta. Viata este minunata. Mai ales cînd revii de acolo unde am fost eu...".
Multi dintre cei salvati de sub ruine au parasit deja spitalul.
Altii îl vor parasi în curînd.
Micuta Gabriela Corduneanu, într-o rezerva plina de papusi si de desene asteapta cu nerabdare acest moment.
Ne si roaga, de altfel, ca, la rîndul nostru, sa o rugam pe colega sa de banca, Alice, sa-i pastreze locul, în clasa, în prima banca din mijloc.
Ca si ea, toti ceilalti, îsi vor relua, unul cîte unul, locul în prima banca a vietii.
Si în mijlocul acelora care, în toate aceste zile grele, au fost alaturi de ei...
BREVIAR SEISMIC
10 iulie 455 : Un cutremur dezastruos a distrus mai multe orase si sate in Transilvania.
August 815 : cutremure puternice, timp de 5 zile, din Balcani pina la Carpati, Însotite de distrugeri grave.
6 iulie 1092 : cutremure catastrofale care au durat 8 zile, multe orase si sate distruse, un mare numar de morti.
25 ianuarie 1348 : mare seism în bazinul Dunarii : 40 de socuri intr-o singura zi, resimtit puternic în Ungaria, Italia, sudul Germaniei etc.
29 august 1471 : cel mai vechi dintre cutremurele cu data certa, mentionate de cronicile moldovenesti.Epicentrul probabil: Vrancea; s-au produs stricaciuni în Moldova si Muntenia.
10 noiembrie 1523 : cutremur puternic resimtit la Sibiu si Medias,unde a deteriorat primaria orasului.
26 octombrie 1550, ora 2 : mare seism în sudul Transilvaniei. Durata:un sfert de ora.
10 august 1590, ora 21 : mare seism în sudul si sud-estul Transilvaniei, cu efecte dezastruoase la Brasov, Rîsnov, Sibiu si Medias ; epicentrul probabil:curbura Carpatilor, regiunea Vrancei.
1677 : cutremur puternic la Bucuresti. S-a darîmat Biserica romano-catolica Baratia.
9 august 1679, ora 3 : mare cutremur în Moldova, s-au prabusit turnul mare al cetatii Sucevei, cîteva biserici si numeroase case.
19 august 1681 : între orele 1 si 2: puternic cutremur, timp de un sfert de ora, în Moldova, Muntenia si Transilvania, resimtit îndeosebi în curbura Carpatilor; pagube mari: s-au prabusit biserici, castele, locuinte.
12 iunie 1701, intre orele 1 si 2 : cutremur puternic în Muntenia si Transilvania. Au fost distruse mînastiri, biserici, cetati, case.
11 iunie 1738 : între orele 9:30-12:00, cutremur resimtit în special la Bucuresti, lasi, Focsani, Buzau,Sf.Gheorghe. La lasi s-au prabusit 11 mînastiri, 15 case, 15 turnuri si o turla de biserica. În munti s-au prabusit stînci.
6 aprilie 1790 : cutremur de mare amploare care a produs distrugeri si a înfricosat lumea de la Dubno (Rusia) pîna la Istanbul, si din Banat pîna în Crimeea. A durat aproape 5 minute si a produs mari pagube în Transilvania, la Bucuresti,la Roma si la Iasi.
14/26 octombrie 1802 : unul din cele mai mari cutremure resimtite vreodata la Bucuresti, cunoscut dupa documentele vremii ca "marele cutremur din vinerea sfînta (Sfînta Paraschiva)", durata:
10 minute, epicentrul probabil : Vrancea. La Bucuresti s-au prabusit toate turlele bisericilor, s-au darîmat mai multe biserici si un mare numar de locuinte.
17 noiembrie 1821, orele 14:50-15:45 : cutremure puternice resimtite în Moldova si în Muntenia. Locuinte deteriorate la Iasi si Bucuresti.
23 noiembrie 1829 : cutremur violent însotit de mari perturbatii atmosferice la Bucuresti : 150 case de piatra darîmate sau avariate grav. Cutremurul a fost resimtit la Braila spre miezul noptii.
11 ianuarie 1838 : cutremur puternic, de mari proportii, resimtit din sud-vestul Rusiei pîna în Italia si Turcia. Pagube enorme în curbura Carpatilor. Au fost distruse 39 de biserici în judetul Vilcea, 53 de biserici în judetul Romanati, 17 biserici în judetul Olt. Cele mai mari pierderi s-au produs în judetele Rîmnicu-Sarat si Putna, unde pamîntul s-a fisurat adînc. La Bucuresti cutremurul a durat aproape 30 de secunde, au fost gasiti 8 morti si 14 raniti. Cel mai mult au avut de suferit cladirile masive. Prabusirea stîncilor a barat rîul Bicaz, formînd Lacul Rosu.
1 martie 1894, ora 17:25 (scara Mercalli) : cutremur de gradul 7 cu zgomote subterane la Panciu, Adjud, Focsani. Epicentrul probabil: Marasesti.
31 august 1894, ora 14,20 : cutremur resimtit aproape în întreaga tara. In judetele Putna, Tecuci si Covurlui si la Bucuresti a fost de gradul 5. Au fost avariate numeroase cladiri.
4 aprilie 1904, ora 10,28 : cutremur pe o mare suprafata din zona balcanica. In România au fost afectate Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea, Transilvania, Banatul. Intensitati notate:Bucuresti 6 grade, Turnu Magurele 6 grade, Zimnicea 6 grade, Craiova 6 grade, Oradea 6 grade si judetul Alba 5 grade.
25 mai 1912, ora 16,03 : unul din cele mai puternice cutremure cu epicentrul în Vrancea, urmat de cutremure mai mici în cursul noptii si in zilele urmatoare.Intensitate maxima în judetele Rîmnicu Sarat
si Putna. La Focsani si la Vidra, 9 grade.
14 iunie 1913, ora 9,30 : cutremur catastrofal în regiunea Tîrnovo din Bulgaria, resimtit puternic în România, unde a produs distrugeri si panica. Intensitatea:Bucuresti 7 grade, Turnu Magurele, Giurgiu, Greaca, Oltenita si Calarasi, 6 grade.
10 noiembrie 1940 : cutremur vrîncean cu hipocentrul la 140 km(precedat la 22 octombrie, acelasi an, de unul de o mai mica intensitate), cu magnitudinea de 7,4 pe scara Richter. Intensitatea 8 la Bucuresti. Aria macroseismica — pe carea fost resimtit — are drept puncte de reper Leningradul, Moscova, Kerci (în U.R.S.S.), Istanbul (Turcia), Salonic (Grecia), Belgrad (Iugoslavia), Budapesta (Ungaria), Varsovia (Polonia). Durata propriu-zisa a fost sub 10 secunde. Aria de maxima distrugere s-a situat în zona Panciu, Focsani, Rîmnicu Sarat. S-a soldat cu victime umane. Cea mai mare distrugere în Bucuresti: prabusirea blocului Carlton.
4 martie 1977
Articole AMOS News:
2007:
Remember: 30 de ani de la Cutremurul din 4 martie 1977
2006:
Vergil Hâncu ne cutremura din nou linistea
Cutremurul din 4 martie 1977, ora 21,22- unul dintre cele mai distrugatoare socuri seismice care
a lovit România în epoca moderna
In memoriam: Alexandru Ivasiuc
In Memoriam : Alexandru Bocanet
In Memoriam : Toma Caragiu
Cutremure devastatoare de-a lungul timpului
Asociatiile de proprietari, reticente la programele de consolidare a cladirilor
75% din victimele cutremurelor au murit datorita prabusirii cladirilor
România: Anul si cutremurul
Majoritatea cladirilor din Capitala care stau sa cada sunt înca în faza de proiectare a lucrarilor de reconsolidare
SURSA: AMOS News
