Cladirea Radiodifuziunii distrusa la bombardamentul din 24 august 1944
Doar din programele primei parti a anului 1942 se pot cita câteva montari: „Orestia” de Eschil (cu Nicolae Brancomir, Ion Aurel Manolescu, Agepsina Macri), „Macbeth” de W. Shakespeare (cu Marcel Gingulescu, Nicu Dimitriu, Toma Dimitriu, G. Marutza, Emil Botta, George Comanescu, Costache Antoniu), „Heidelbergul de alta data” de Mayer Forster, „Romanticii” si „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, „Institutorii” de Otto Ernst, „Burghezul gentilom” si „Bolnavul închipuit” de Molière, o dramatizare realizata de regizorul tehnic Al. Lohan dupa „Don Quijote” de Cervantes, în care rolul titular era interpretat de Dem Psatta, actor, scenarist, regizor „de interior” (de studio), „Razvan si Vidra” de B. P. Hasdeu (cu N. Brancomir, Sorana Å¢opa, Costache Antoniu, Marcel Gingulescu), „Ovidiu” de Alecsandri (cu N. Brancomir, Ion Ulmeni, Aurel Rogalski, George Comanescu, Cella Dima, Tilda Radovici), „O scrisoare pierduta” de I. L. Caragiale, „Nevasta lui Cercelus” de P. Locusteanu, „Irena” de Adrian Pascu, „Ovidiu Sicana” de I. A. Bassarabescu, „Titanic-Vals” de Tudor Musatescu si câteva altele, de mai mica importanta. (cf. Victor Craciun, „Momente din evolutia Teatrului radiofonic” în „Teatrul radiofonic”, vol. I, Bucuresti, Oficiul de presa si tiparituri al Radioteleviziunii Române, 1972).
Victor Bumbesti
În primavara anului 1943, Radiodifuziunea organizeaza o sedinta „de criza” referitoare la starea emisiunii de teatru la microfon. Discutiile au fost înregistrate pe discuri decelit. Din partea institutiei au participat la aceasta sedinta: Gh. D. Mugur, Al. Hodos, Horia Furtuna, Vasile Voiculescu, Al. Lohan, alaturi de regizorii V. I. Popa si Victor Bumbesti si de dramaturgii Tudor Musatescu si Mircea Stefanescu, vechi colaboratori ai teatrului radiofonic. S-a insistat asupra necesitatii scenariului original, asupra orei de transmisie, a specializarii regizorilor de radio, a tarifelor drepturilor de autor.
Al. Lohan
Ar fi interesant de observat ca una dintre principale probleme ridicate era durata unei piese de teatru radiofonic, concluzia fiind ca ea nu ar trebui sa depaseasca 80 de minute. Era considerata ca ideala o durata între 60 si 80 de minute, ceea ce se apropie de conceptia de astazi asupra dimensiunii unei piese lansate în eter. Sedinta s-a încheiat fara a se hotarî ceva concret, exceptând ziua destinata teatrului radiofonic, lunea, pastrata ca atare în programe începând din primavara anului 1943.
Lunea era considerata ziua cea mai buna pentru emisiunea de teatru radiofonic, care nu avea astfel concurenta, ziua de luni fiind prin traditie zi de odihna în teatre. Nu putem însa sti ce s-a transmis în 1943 – 44, programele mentionând, luni seara, „Teatru” si nimic mai mult, fara a preciza si ce se difuza. Nu avem nici macar certitudinea respectarii programului anuntat în reviste. Perioada este neclara, dificultatile generate de razboi erau imense. Se cunosc doar câteva titluri de la începutul anului 1944: „Cuza-Voda” de Dem Psatta (24 ianuarie), „Faust” de Goethe în traducerea actorului Ion Sârbul si adaptarea lui Al. Hodos, o adaptare dupa „Cum va place” de Shakespeare (cu titlul „Dupa placul dv. ”), reluarea montarii cu „Mesterul Manole” de Octavian Goga.Ultima parte a anului 1944 este dramatica. În 24 august 1944 cladirea Radiodifuziunii din str. G-ral Berthelot, care se afla lânga actualul sediu al institutiei, aproximativ unde este astazi Liceul de Arta „Nicolae Tonitza”, este distrusa de bombardament. Radiodifuziunea se muta în apropiere, la Liceul Sf. Sava. Studiourile se amenajeaza în graba la etajul al doilea al cladirii. Aici va functiona postul national de radio pâna la sfârsitul anului 1952, în 27 noiembrie 1952 dându-se în folosinta sediul actual al institutiei din str. G-ral Berthelot nr. 60 – 64. Constructia proiectata de arhitectii Tiberiu Ricci, Mihai Ricci, Leon Garcia, Jean Beral, fusese începuta în 1949, dupa planuri mai vechi. La cladirea terminata în 1952 avea sa se adauge ulterior sala de concerte. În noul sediu s-au proiectat de la început cele doua studiouri de teatru, de la parter, care poarta astazi numele „Mihai Zirra” si „George Constantin”, date în folosinta în 1953.
Mihai Zirra
Dificultatile transmisiilor din studiourile de la Liceul Sf. Sava erau legate în primul rând de conditiile de izolare fonica. Angajat în Radio la 1 septembrie 1938, mai întâi ca regizor „de interior”, devenit apoi regizor artistic, Mihai Zirra îsi amintea aceasta perioada, de transmisii în direct, apoi de înregistrari pe banda de magnetofon, introdusa în 1948, dar folosita sporadic pâna în 1952 (între anii 1948 – 1951 se difuzau atât piese în direct cât si înregistrate):
Colegiul National Sf. Sava
„Într-o clasa a liceului se amenajase studioul pentru orchestra simfonica, într-alta un studio pentru solisti si orchestre mici, iar în alta se improvizase un studio pentru emisiunile de teatru. Fireste, oricât de amanuntit se studiase izolarea de exterior, în timpul cursurilor liceului, la fiecare ora, când elevii ieseau în curte pentru recreatie, lucrul în studiouri trebuia oprit. Larma celor 700-800 de elevi era captata de microfoane si nimic nu se putea lucra. De la o vreme, când s-au adus magnetofoanele, era si mai complicat. Zgomotul se înregistra o data cu celelalte sonorizari, iar replicile apareau pe un fundal nepotrivit. Fireste, la ora când se stia ca începe recreatia, trebuia luata o pauza în lucru. Stiam ca avem la dispozitie 50 de minute si atât, dupa care urma întreruperea de 10 minute. Uneori însa galagia începea pe neprevazute. Un profesor care lipsea – sa zicem – ocaziona iesirea în curte a elevilor si larma ne surprindea în timpul înregistrarilor. E lesne de închipuit ca banda trebuia reluata, un lucru de ajuns de dificil, cu atât mai mult cu cât studioul era la Sava, iar magnetofoanele erau în cladirea cea noua care se înfiripase partial si inginerul, care supraveghea înregistrarea, oprea imediat ce se auzeau sonorizari nedorite. Când scenariul se întâmpla sa pretinda o liniste totala în afara de replici, mai aveam si surprize sa captam rumoare de copii din chiar timpul orelor. Aceeasi întârziere sau lipsa a vreunui profesor în clasa care se gasea exact sub studioul nostru, ne oferea prilejul unei pauze prelungite. Se purtau tratative cu elevii, cu dirigintele, cu supraveghetorii dar erau de prisos. Linistea era anevoie de obtinut.Pe de alta parte, timpul în care puteam dispune de orele libere ale actorilor era limitat, oamenii având fiecare rostul lui în alte repetitii la teatre.Din acest succint instantaneu al lucrului în studiourile de la Sava se poate întelege, cred, cât era de anevoioasa munca cu microfoanele si cu înregistrarile în asemenea conditii.” („Atunci… si acum”, în „Teatrul radiofonic”, vol. I, ed. cit.)
SURSA: AMOS News